Despre combustia umană spontană [în engleză „Spontaneous human combustion (SHC)] s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, subiectul fiind tratat sub varii aspecte: de la mistic la explicaţii ştiinţifice. Vom încerca şi noi să reabordăm acest incintant fenomen, fiind încredinţaţi că interesează pe foarte mulţi internauţi.
Combustia umană spontană este presupusa ardere a corpului unei persoane, aparent fără identificarea vreunei surse de aprindere exterioare. Combustia poate avea ca rezultat: arsuri simple şi vezicule la nivelul pielii, fumegare sau ardere completă. Acestea sunt formele caracteristice fenomenului cunoscut ca SHC (combustie umană spontană).
Există multe speculaţii pe seama SHC. Fenomenul nu este unul natural dovedit, dar sunt foarte multe teorii care au încercat să explice existenţa şi modul sub care acesta apare. Cele mai multe dintre aceste explicaţii iau în considerare felul în care combustia se produce, şi anume: non-spontană, adică „efectul de fitil” şi efectul rar de descărcare electro-statică numit „incendiere statică”. Deşi ştiinţific se poate demonstra faptul că organismul uman conţine suficientă energie sub formă de grăsime şi alte ţesături ce s-ar putea consuma complet, în condiţii normale, corpurile nu-şi susţin propria ardere.
Un istoric al combustiei umane spontane
Mulţi oameni cred că, despre combustia umană s-ar fi pomenit prima dată în textele Bibliei, dar, ştiinţific vorbind, aceste referiri sunt mult prea vechi şi s-au transmis prin „viu-grai” pentru a fi considerate ca valabile. În ultimii 300 de ani, există mai mult de 200 dovezi ale unor arderi spontane de corpuri umane, fără un anume motiv.
Prima dovadă, istoric reală, a SHC este înregistrată în anul 1673, atunci când Frechman Jonas Dupont a publicat o colecţie a cazurilor şi studiilor privind arderea umană spontană întitulată
De Incendiis Corporis Humani Spontaneis. Dupont s-a inspirat în realizarea acestei cărţi de cazul Nicole Millet, în care un om a fost achitat de uciderea soţiei sale, deoarece s-a dovedit că aceasta a murit prin combustie spontană. Millet, o beţivă notorie a Parisului, a fost găsită, în patul ei de paie, sub forma unei grămezi de cenuşă, craniu şi oase ale degetelor. Cartea lui Dupont, având un subiect atât straniu, a inflamat imaginaţia populară pe tărâmul zvonurilor folclorice.
Pe 9 aprilie 1744, Grace Pett, un alcoolic de 60 ani, locuind în Ipswich, Anglia, a fost găsit pe podea de către fiica sa. Acesta arăta ca „un buştean ars, aparent fără flacără”. Îmbrăcămintea era aproape intactă.
În anii 1800 s-au evidenţiat o serie de aşa-numiţi scriitori, ce au făcut referire la scenele acestor morţi dramatice. Cei mai mulţi dintre ei realizau echivalentul secolului al XIX-lea al benzilor desenate, „Dreadfulls penny” (un fel de Senzaţional la 2 lei 50), aşa încât mai nimeni, din lumea literară, nu s-a arătat prea interesat de cazul combustiei umane spontane. Doar două nume mari ale literaturii au folosit scena dramatică a SHC în lucrările lor, provocând agitaţie.
Primul autor a fost căpitanul Marryat care, în romanul său „Jacob Faithful” (Credinciosul Iacob), preluând detalii dintr-un raport publicat în Times, Londra, în anul 1832, a descris moartea mamei acestuia, care finalmente s-ar fi redus la „un fel de grămăjoară smolită de cenuşă unsuroasă”.
Douăzeci de ani mai târziu, în 1852, Charles Dickens s-a folosit de combustia umană spontană pentru a-şi „ucide” unul dintre personaje, numit Krook, în romanul său „Bleak House” (Casa umbrelor). Krook era un alcoolic înrăit, ceea ce însemna că, potrivit credinţei populare, consumând excesiv alcool, putea să moară prin combustie spontană. Romanul a provocat un mic scandal; George Henry Lewes, filosof şi critic, declara că era imposibil să aibă loc combustia umană spontană, luând în derâdere lucrarea lui Dickens, pe care îl considera superstiţios şi needucat. Dickens a răspuns acestor acuzaţii în prefaţa ediţiei a doua a operei sale, ceea ce a devenit clar că studiase subiectul, cunoscând peste 30 cazuri de SHC.
Detaliile morţii lui Krook din Bleak House erau direct inspirate de detaliile morţii contesei Cornellia de Bandi Cesenate. Singurul alt caz, ce l-a inspirat, a fost Nicole Millet, despre care Dupont a scris în urmă cu 100 de ani.
 |
| Mary Reeser |
În 1951, cazul Mary Reeser a resuscitat interesul publicului pentru combustia umană spontană. Doamna Resser, văduvă de 67 ani, din Sankt Petersburg, statul Florida, a fost găsită în apartamentul ei, în dimineaţa zilei de 2 iulie 1951, într-un morman de cenuşă, un craniu şi un picior complet intact, în timp ce se afla în fotoliul său. În dimineaţa aceea, vecinul ei, când a încercat să intre în casă, a simţit fierbinţeala clanţei uşii. A plecat după ajutor şi, când a revenit, a găsit-o pe doamna Reeser, sau ce a mai rămas din ea, într-un cerc înnegrit, având 1,20 m în diametru. Tot ce a mai rămas din femeia de 80 kg a fost un craniu redus la dimensiunea unei mingi de baseball, un picior intact, o grămadă de cenuşă de 4,5 kg; de asemenea, câteva arcuri ale fotoliului.
Raportul poliţiei spunea că îmbrăcămintea femei (cămaşă de noapte), fiind din material inflamabil s-ar fi aprins din cauza unei ţigări nestinse. Dar un medic legist a declarat că temperaturile atinse (1600 °C) ar fi putut să distrugă nu numai corpul femeii, că să incendieze întreaga casă. De fapt, prejudiciul a fost minim - tavanul şi pereţii au fost acoperiţi de funingine. Nu s-a găsit niciun produs chimic care să fi accelerat incendiul.
Acest eveniment a devenit fundamental pentru multe cărţi care au tratat fenomenul combustiei umane spontane, printre care cea tipărită de Michael Harrison, în 1976, Fire from Heaven.
Pe 18 mai 1957, Anna Martin, de 68 ani, din West Philadelphia, Pennsylvania, a fost descoperită încinerată, intacţi rămânând doar pantofii şi o parte a trunchiului. Examinarea medicală a estimat că temperaturile de ardere au fost între 927°C şi 1094°C, iar unele ziare precizau că s-au găsit două picioare intacte.
La data de 5 decembrie 1966, a fost găsită cenuşa doctorului J. Irving Bentley, 92 ani, din Coudersport, Pennsylvania, de către un cititor de contoare. Corpul dr. Bentley, aparent aprins în timp ce se afla în camera de baie, a ars o pe o porţiune a corpului de circa 75 cm, un picior rămând intact. Vopseaua din apropiere a rămas neatinsă.
În 1944, Peter Jones a supravieţuit unei asemenea experienţe şi declara că nu a simţit nici căldură şi nu a văzut nici foc. Doar fum şi nicio durere.
Teorii despre combustia umană spontană
- Alcoolism - foarte multe dintre victimele combustiei spontane erau alcoolici. Însă experimentele sec. al XIX-lea au demonstrat că arderea cărnii îmbibate cu alcool nu poate fi asociată cu combustia umană spontană.
- Depozitele de grăsime ale unui corp - unele victime erau supraponderale, altele erau slabe.
- Intervenţia divină - cu secole în urmă, oamenii au perceput explozia ca pe un semn divin al pedepsei Dumnezeieşti.
- Amorsarea unor încărcări electro-statice - nu se cunoaşte nicio formă de descărcare electrostatică care să determine aprinderea corpului uman.
- Combinaţie chimică explozivă - în sistemul digestiv, datorită unei alimentaţii sărace, se pot acumula substanţe chimice, ce ar putea provoca explozii.
- Câmpurile electrice din organismul uman - ar putea fi capabile de scurtcircuite, care să genereze încălziri excesive ale reacţiilor lanţurilor atomice.
Nu s-a dat nicio explicaţie satisfăcătoare combustiei umane spontane. Este încă un mister nesoluţionat.
Ce rămâne în urma evenimentelor de combustie umană spontană
- Corpul este afectat de ardere mai mult decât ar fi fost în condiţiile normale ale unei incendieri.
- Arsurile nu sunt distribuite uniform pe corp; extremităţile sunt, de obicei, neatinse de foc, în timp ce torsul suferă arsuri acute.
- În unele cazuri, trunchiul este complet distrus, oasele fiind reduse complet la cenuşă.
- Mici porţiuni din corp rămân intacte (un braţ, un picior, poate capul).
- Numai obiectele aparţinând corpului au ars; focul nu s-a extins mai departe de corp. Victimele combustiei spontane au ars în pat fără să afecteze mediul, îmbrăcămintea a rămas neatinsă, iar obiectele inflamabile din preajmă nu au fost influenţate de ardere.
- O funingine unsuroasă se depune pe tavan şi pereţi, de obicei cam la un metru deasupra podelei.
- Obiectele situate la o înălţime mai mare de 1 ÷ 1,20 m sunt afectate de flăcări (lumânări topite, oglinzi crăpate etc.).
- Deşi pentru carbonizarea unui corp uman sunt necesare temperaturi de cca 1650°C (crematoriile, care funcţionează, de obicei, la temperaturi de 1093°C, lasă în urmă oase ce trebuie măcinate manual), în jurul corpului uman rămân puţine obiecte, sau chiar deloc, care să fie afectate de ardere, exceptând locul aprinderii.
Tipuri de combustie umană spontană
Unele evenimente ale combustiei umane spontane au avut martori, altele nu.
Toate cazurile raportate s-au referit la situaţii de combustie umană petrecute în interior.
Victimele au fost întotdeauna singure un timp îndelungat.
Martorii care se aflau în apropiere (încăperi învecinate) au declarat că nu au auzit niciun sunet (strigăte de durere sau de ajutor). Cei care au văzut oameni izbucnind în flăcări au fost de acord în privinţa absenţei vreunei surse de aprindere şi a faptului că flăcările au apărut din senin pe pielea acestora. Din păcate, în cele mai multe cazuri de acest tip, există o documentare imprecisă şi, practic, neconfirmată; martorii sunt puţini.
Supravieţuitorii unor combustii spontane sunt foarte puţini, ceea ce diminuează posibilitatea unei documentări mai bune, mărind numărul scepticilor. La unele victime apar arsuri de mici dimensiuni, nedureroase, fără vreo cauză explicabilă, după care arsurile devin mai mari şi dureroase. La altele, apare un fum misterios ieşind din corp, fără să existe vreun contact cu vreo sursă de aprindere.
